Probleme ale ocupării şi şomajului în România

Coordonatele fundamentale ale teoriei generale a ocupării şi şomajului sunt valabile şi în România. Ele se pot utiliza cu succes ţinându-se seama de condiţiile concret-istorice, de tradiţiile şi mentalităţile din acest spaţiu economic şi geopolitic, corelându-se într-o strategie coerentă pe termen lung laturile cantitative, structurale şi calitative.

Ocuparea sub aspectul cantitativ vizează încadrarea raţională în muncă a unui număr sporit de oameni şi ameliorarea modalităţilor pentru stimularea celor deja ocupaţi să lucreze mai multe zile sau ore în anul economico-financiar, inclusiv în perioadele cu activităţi sezoniere. Acest aspect este important, deoarece în ţara noastră numărul de ore lucrate în medie anuală pe un salariat este mai redus în comparaţie cu ţările dezvoltate, unde productivitatea muncii este de 4-5 ori mai mare.

Ocuparea sub aspect structural are în vedere, mai întâi, dinamica încadrării în muncă pe ramuri şi sectoare (industrie-agricultură-servicii-informaţii etc.). Dar structura ocupării are un accentuat caracter atipic, atât ca ponderi, cât şi ca sensuri ale fluxurilor ocupării. În ultimul deceniu, de pildă, a crescut ponderea populaţiei ocupate în agricultură, în timp ce în ţările dezvoltate s-a diminuat.

De asemenea, ocuparea la nivelul ţării are o arie de cuprindere mai mare decât ocuparea înfăptuită pe temeiul şi în acord cu cerinţele pieţei muncii, înregistrând o tendinţă evidentă de accentuare a acestui decalaj, prin sporirea muncii ilegale sau la negru, prin încălcarea normelor legale de angajare în muncă ş.a.

Modelul ocupării bazat pe corelaţia între salariul de echilibru în termeni reali şi cererea şi oferta de muncă are o valoare relativă, doar de cunoaştere ştiinţifică de metodologie, şi mai puţin se dovedeşte eficient, în noile condiţii economico-sociale, pentru ameliorarea ocupării structurale a resurselor de muncă.

Criza structurilor de ocupare se reflectă în structuri atipice, chiar arhaice, fiind asimetrice, necompetitive şi ineficiente, pornind de la ocuparea în agricultură şi continuând cu industria şi construcţiile, cu serviciile etc. Precarizarea ocupării se manifestă în forme ca: subocuparea; locuri de muncă temporare (3-6 luni); muncă cu timp parţial (16%-17% din totalul ocupării); accentuarea descurajării persoanelor; concentrarea în zona salariului minim pe economie; caracterul excesiv al gradului de fiscalitate asupra muncii etc.

În relaţie cu ocuparea putem aprecia şi şomajul. În ţara noastră, esenţa conceptului de şomaj este similară cu aceea care determină şomajul ca fenomen general, ca dezechilibru macrosocial, care se particularizează, însă, în funcţie de condiţiile economico-sociale, concret-istorice specifice.

În România, Legea nr. 1/1999, republicată datorită îmbunătăţirii stipulate în Legea nr. 86/1992, subliniază că şomeri sunt persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din cauza inexistenţei de locuri de muncă disponibile compatibile formării lor profesionale.

Aflată în faţa adoptării unei strategii de tranziţie la economia cu piaţă concurenţială şi ţinând seama de experienţa ţărilor avansate economic, România, ca şi alte ţări din Europa de Est, urmăreşte problematica şomajului din perspectivă metodologică multiplă.

Astfel, geneza şomajului se explică pornind de la situaţia în care şomajul şi subocuparea coexistă cu potenţialul economic, cu capacităţile de producţie nefolosite sau parţial folosite, într-un context de recesiune economică profundă, ceea ce face ca venitul naţional să fie mai mic decât i-ar permite productivitatea muncii.

Trebuie să avem în vedere şi efectul distructiv pe care îl pot avea dobânzile asupra ocupării şi a investiţiilor. Menţinerea unor rate ridicate ale dobânzilor secătuieşte economia atât de posibilităţile viitoare de dezvoltare, cât şi de posibilităţile de ocupare. Desigur, apare mult mai avantajos pentru un individ să încaseze cu regularitate o dobândă ridicată, fără un efort deosebit, comparativ cu efectuarea unei investiţii pentru care trebuie să muncească mult şi să-şi asume un risc. În condiţii actuale, ale unui ritm alert în domeniul înnoirilor tehnice şi tehnologice, menţinerea unor rate înalte ale dobânzilor echivalează practic cu compromiterea capitalului fizic existent prin blocarea procesului investiţional, care accentuează şomajul.

Un alt aspect ce se impune a fi luat în calcul pentru înţelegerea genezei şi manifestării şomajului în România priveşte problema salariilor. Uneori, specialiştii consideră că rigiditatea salariului în privinţa scăderii constituie un element de blocare a pieţei muncii, de impulsionare a sporirii şomajului. Unii susţin că mărirea necontrolată a salariilor şi a costurilor salariale de astăzi ar da dimensiunea şomajului de mâine.

Pe termen scurt, însă, temperarea creşterii salariilor nu are efecte semnificative asupra ocupării, şomajului şi inflaţiei. Cu toate că salariul şi costul salarial continuă să fie analizate din unghiul rolului lor ca principal mecanism de reglare a cererii şi ofertei de muncă, şomajul tinde să se autonomizeze, să se îndepărteze de evoluţia salariilor.

Salariile ar urma să scadă foarte mult pentru a avea efect favorabil asupra ocupării şi diminuării şomajului. În realitate, însă, în anumite perioade se constată că salariile nominale cresc împreună cu şomajul de mari proporţii şi de durată, ca şi cu inflaţia galopantă, sfidând teoria economică.

Flexibilitatea pieţei muncii îşi poate pune, aşadar, în valoare valenţele, numai în corelaţie cu alte mecanisme de relansare şi stimulare a creşterii economice într-un mediu economic neinflaţionist. Aceasta este cu atât mai importantă, cu cât în prezent se constată că flexibilitatea salariată este tot mai mult o modalitate prin care se transferă asupra salariilor influenţele negative în evoluţia cifrei de afaceri, precum şi în evoluţia costurilor la diverse unităţi economice.

Un alt aspect relevant pentru aprecierea genezei şi manifestării şomajului în România se referă la faptul că eliberarea forţei de muncă din motive de retehnologizare în diferite ramuri şi unităţi economice s-a accentuat, în timp ce crearea de locuri de muncă a stagnat din cauza nesiguranţei economice şi a lentei restructurări a economiei. Ameliorarea acestei stări presupune o serie de acţiuni majore ca: înfăptuirea fermă a unei strategii ştiinţifice, realiste şi coerente privind dezvoltarea economiei naţionale şi a ramurilor ei; realizarea pe coordonatele eficienţei economico-sociale a privatizării, restructurării şi modernizării unităţilor economice; ameliorarea formării profesionale performante, în acord cu exigenţele reconversiei forţei de muncă; dezvoltarea capacităţii manageriale începând de la nivelul microeconomic, până la cel macroeconomic; corelarea organică a efortului naţional cu asistenţa financiară externă; elaborarea şi realizarea în practică a unui nou model de ocupare şi utilizare a forţei de muncă, întemeiat pe competenţă, eficienţă, performanţă etc.

Din examinarea principalelor aspecte ale genezei şomajului pot fi desprinse câteva trăsături semnificative. Asemenea trăsături le putem sistematiza astfel:

► Creşterea însemnată a numărului şomerilor pe întregul parcurs al tranziţiei la economia cu piaţă concurenţială; rata şomajului se mişcă în jur de 10% pe ansamblul economiei. Prognozele în acest sens trebuie să se realizeze cu prudenţă, întrucât, pe lângă factorii presupuşi a avea o influenţă pozitivă (evoluţia sectorului privat, amplificarea serviciilor etc.), se prefigurează factori cu influenţă negativă (ritmul lent al restructurării economice, aplicarea anevoioasă a legii falimentului etc.).

► Existenţa în structura şomajului a unui număr important de muncitori, îndeosebi cei care au lucrat în unităţi economice energointensive.

► Şomajul afectează puternic tinerii şi femeile. Şomerii tineri provin mai ales din mediul urban, având o pregătire liceală sau profesională. Cauzele care generează şomajul în rândul tinerilor sunt: penuria locurilor de muncă pentru tinerii care intră pentru prima dată pe piaţa muncii; neconcordanţa structurii cererii cu cea a ofertei de forţă de muncă; preferinţa patronatelor pentru angajarea unor persoane cu experienţă în activitate; disponibilizarea cu prioritate a tinerilor lucrători etc. Ponderea mare a femeilor în rândul şomerilor are ca principală cauză persistenţa unei mentalităţi învechite privind rolul femeii în societate, mentalitate care se manifestă atât la angajare, cât şi la disponibilizarea personalului.

► Tendinţa de creştere a şomajului de lungă durată. Aceasta se explică mai ales prin perioada mare a recesiunii în cadrul ciclului economic.

► Alimentarea şomajului prin procese de natură economică şi social-culturală. Procesele economice ţin prioritar de: declinul economiei, inconsecvenţa aplicării reformei economice, lipsa de capital etc., iar procesele social-culturale privesc mai ales: mobilitatea relativ redusă a muncii din motive sociale restrictive, neconcordanţa dintre opţiunile profesionale ale celor care caută de lucru şi cerinţele vieţii social-economice, amplificarea tendinţelor de specializare a unor grupuri socioprofesionale etc.

Asemenea trăsături ale şomajului trebuie puse în relaţie cu funcţionalitatea pieţei muncii şi urmărite, diferenţiat, în toate formele de şomaj existente în ţara noastră.

Principalele forme ale şomajului sunt: şomajul conjunctural, şomajul structural, şomajul tehnologic. Asemenea forme au caracter general, aşa cum am arătat anterior, dar se particularizează la noi în funcţie de condiţiile concrete.

Şomajul conjunctural este acela care se formează din pricina diminuării activităţii economice în condiţiile recesiunii specifice tranziţiei la economia cu piaţă concurenţială, în ţara noastră. El are un caracter involuntar, fiind determinat de insuficienţa cererii agregate, implicit, a cererii de muncă.

Şomajul conjunctural se autoîntreţine, deoarece sporirea salariilor sub presiunea inflaţiei, fără acoperire în creşterea productivităţii, duce la scăderea volumului vânzărilor. Astfel, firmele care nu pot face faţă salariilor îşi diminuează activitatea şi încep să disponibilizeze personalul.

Şomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce se petrec în structura activităţilor economico-sociale. El se corelează cu interacţiunea dintre schimbarea consumului şi noile tehnologii, astfel că apare ca şomaj involuntar. O asemenea interacţiune provoacă o diminuare puternică a gradului de ocupare în anumite ramuri sau sectoare şi o lipsă de forţă de muncă în alte câteva domenii.

Şomajul structural demonstrează existenţa unei evidente neconcordanţe între structura cererii şi ofertei de forţă de muncă, sub aspect demografic, educaţional-profesional şi ocupaţional. Acest şomaj se particularizează prin faptul că este efectul, îndeosebi, al restructurării economiei, în primul rând a industriei, prin deplasarea de la industria energointensivă, la industria producătoare de bunuri materiale şi servicii de consum.

Dimensiunile şomajului structural sunt mari din cauza existenţei în perioada anterioară a unei structuri economice anormale, neperformante, incapabilă să valorifice resursele economice.

Şomajul tehnologic este şomajul determinat de înlocuirea tehnologiilor vechi şi reorganizarea întreprinderilor. Întrucât în România procesele de retehnologizare şi restructurare înregistrează un ritm lent, şomajul tehnologic are proporţii mai reduse. Dar întârzierea acestor procese are efect pe termen lung, deoarece amână momentul reducerii locurilor de muncă slab eficiente şi cel al sporirii puterii de concurenţă a unităţilor economice.

În afara acestor forme principale de şomaj, mai există în ţara noastră şi alte forme mai puţin cuprinzătoare, cum ar fi: şomajul sezonier, şomajul deghizat etc.

Indiferent de formele sub care se manifestă, şomajul are consecinţe multiple, atât pentru individ, cât şi pentru economia şi societatea românească în ansamblu.

Consecinţele economico-sociale multiple, asemănătoare în general cu cele care au fost arătate anterior, se îmbină organic cu costul social al şomajului şi afectează puternic esenţa, proporţiile, ritmul şi eficienţa dezvoltării economiei româneşti pe termen lung.

Treptat, mulţi specialişti au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele decenii din ţările dezvoltate este mai ales şomajul voluntar, negând astfel şomajul involuntar care este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect pentru politicile economice.