luni, 17 ianuarie 2011

Măsurile active ale politicii ocuparii forţei de muncă

Măsurile active ale politicii ocupării forţei de muncă acţionează asupra structurii cererii şi ofertei de forţă de muncă, în vederea alinierii acestora pe anumite pieţe ale forţei de muncă.
În vederea punerii în practică a unei politici active de ocupare, mecanismele de promovare a ocupării forţei de muncă se grupează în două categorii: măsuri care stimulează creşterea cererii de forţă de muncă şi măsuri care reduc oferta mare de forţă de muncă.
Din categoria măsurilor care stimulează creşterea cererii de forţă de muncă, amintim: asistenţă pentru investiţiile generatoare de locuri de muncă; asistenţă pentru menţinerea locurilor de muncă; sprijin pentru angajarea şomerilor
sau a potenţialilor şomeri; creşterea capacităţii antreprenoriale a regiunii; organizarea şi sprijinirea lucrărilor publice; sprijin în vederea reducerii timpului de lucru, etc., iar din categoria măsurilor care reduc oferta mare de forţă de muncă: asistenţă pentru migrarea forţei de muncă; diverse tipuri de sprijin legate de pensionarea înainte de limita de vârstă; limitarea imigraţiei forţei de muncă; extinderea perioadei de formare profesională a tinerilor, etc.
În România, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) are în derulare mai multe programe, care cuprind măsuri active de combatere şi de prevenire a şomajului, menite să ducă la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale de forţă de muncă, pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei, dovedesc că asemenea politici sunt: politica monetară; politica bugetară; politica fiscală; politica de venituri ş.a.
În genere, politicile de ocupare trebuie să fie coroborate cu politicile structurale adecvate, vizând relansarea economică. În acord cu schimbările structurale economice se impun a fi înfăptuite formarea profesională şi flexibilitatea forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ-prospective pe termen mediu şi lung.
Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare. Aceste politici urmăresc susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar-financiar şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în condiţii economice noi, tehnologico-ştiintifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc.
Modelele economice ce se pot folosi trebuie să fie fundamentate pe o cunoaştere detaliată a realităţilor economiei şi să aibă obiective macroeconomice, cum ar fi: o societate echilibrată liberă, în care ocuparea deplină, cuplată cu preţuri stabile şi cu o relaţie satisfăcătoare între importuri şi exporturi, să fie aptă să ducă la o rată de creştere economică rezonabilă, ca bază pentru asigurarea celei mai ample prosperităţi posibile, într-un anumit orizont de timp.
Totodată, se va urmări asigurarea unei distribuiri echitabile a veniturilor, în cadrul unei economii echilibrate prin politici fiscale, de salarii şi de preţuri. Astfel, rolul guvernului se poate manifesta prin măsuri pentru creşterea ponderii resurselor alocate investiţiilor, pentru ameliorarea calificării prin educaţie, formare şi cercetare, pentru popularizarea tehnologiilor celor mai practice şi pentru a oferi agenţilor economici previziuni economice pe termen lung.
Un aspect important al politicilor de ocupare constă în felul în care acestea urmăresc rezolvarea dilemei salarii-ocupare. Pe de o parte, o politică monetară şi fiscală, menită să strunească mărirea preţurilor, poate să conducă la o rată a şomajului inacceptabilă. Pe de altă parte, o politică monetară şi fiscală, menită să satisfacă expansiunea economică, pentru a asigura un nivel redus al şomajului, poate conduce la o creştere inacceptabilă a nivelului preţurilor.
Pentru a soluţiona această dilemă s-a renunţat la realizarea unui schimb între un şomaj redus şi un minim de inflaţie, agreându-se ideea unui schimb între aceste două fenomene şi libertatea sindicatelor şi managementului de a fixa salariile şi libertatea firmelor de a fixa preţurile. În acest context s-a trecut treptat, în ţările dezvoltate, la o politică de venituri.
Politica veniturilor are ca scop îmbunătăţirea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie, astfel că, dacă sporirea salariilor este redusă, guvernul poate să înfăptuiască o politică fiscală şi monetară de stimulare a expansiunii economice pentru a reduce şomajul.
Politica monetară şi fiscală este utilizată pentru reglementarea ciclurilor economice, politica forţei de muncă este utilizată pentru a soluţiona aspectele structurale ale şomajului, iar asigurările sociale au ca scop transferul de venituri la lucrătorii aflaţi în imposibilitatea de a obţine venituri.
În timp, în aproape toate ţările dezvoltate au fost aplicate diferite forme ale politicii veniturilor, obţinându-se unele succese, dar s-a ajuns şi la concluzia potrivit căreia politica de venituri trebuie să fie mai mult un supliment decât un înlocuitor pentru alte reforme, menite să restrângă rata de creştere a preţurilor. Există temerea că politica publică orientată spre diminuarea inflaţiei, concomitant cu asigurarea unei ocupări mai mari, va duce la o mai accentuată concentrare a problemelor economice.
Unii specialişti susţin că salariile minime trebuie să fie mărite, întrucât, sporind salariile minime, se va reduce nivelul sărăciei. Atunci când lucrătorii sunt plătiţi foarte prost, practicarea unui salariu minim mai înalt poate ameliora standardul lor de viaţă la punctul unde ei pot să-şi mărească productivitatea muncii şi deci valoarea produsului marginal la nivelul salariului minim. Atât timp cât salariul minim oficial reface egalitatea dintre valoarea produsului marginal al muncii şi salariu, nu se va produce nici o diminuare a ocupării.
Un aspect important al politicii de ocupare îl reprezintă promovarea ocupării în sectorul de servicii şi reducerea duratei muncii. În acest sens trebuie să se stabilească ştiinţific relaţiile între productivitatea muncii şi ocupare în fiecare domeniu.
În ansamblu, se poate aprecia că un element determinant pentru înfăptuirea unei creşteri economice, însoţite de mărirea nivelului ocupării, este rata investiţiilor, îndeosebi a investiţiilor în capital fix. Aceasta depinde, la rândul ei, de asigurarea unui climat adecvat prin legislaţia referitoare la dreptul de proprietate, la funcţionarea pieţei de capital, la înfăptuirea reformelor etc.
De asemenea, evoluţia ocupării reflectă specificitatea recrutării, formării şi integrării forţei de muncă, în contextul în care sindicatele s-au organizat pe întreprinderi, fără deosebire de calificări şi în funcţie de specificul industriilor.
Înţelegerea profundă a importanţei politicilor de ameliorare a ocupării este impusă şi de mutaţiile ce se petrec în piaţa muncii sub incidenţa integrării internaţionale şi globalizării. Salariaţii sunt primii care iau contact cu acele mutaţii, care se concretizează în două aspecte majore: unul ţinteşte volumul şi diversitatea exigenţelor specifice muncii referitoare la ritmicitate, termene calitate, complexitate etc.; al doilea priveşte aspiraţiile unor salariaţi de a li se acorda o mai mare autonomie, în timp ce alţii vor mai puţină. Combinările posibile între aceste două aspecte complexe permit înţelegerea corectă a complicării raporturilor în cadrul muncii.
Mai mult, se impune luarea în calcul, în cazul diferitelor decizii de politici de ocupare, a grupării salariaţilor în mai multe categorii după specificul relaţiilor de muncă actuale pe plan mondial, astfel:
·   O categorie cuprinde salariaţii satisfăcuţi de activitatea pe care o realizează;
·  a doua categorie include salariaţii sub stres pentru că firma aşteaptă mai mult de la ei, dar nu le acordă autonomia necesară şi nici resurse suficiente;
·  a treia categorie cuprinde salariaţii care nu permit firmei să aştepte mai mult de la ei, dar cărora li se poate cere rutină, oferindu-le resursele corespunzătoare şi, prin urmare, locuri de muncă;
·  a patra categorie cuprinde salariaţii care reclamă condiţiile de muncă precare, investiţiile insuficiente şi, în consecinţă, nu se cere mare lucru de la ei.
Asemenea aspecte se corelează cu trebuinţele tot mai accentuate de delocalizări, relocalizări şi multinaţionalizări, care complică mult regulile jocului pe piaţa muncii.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu